Libia (Libya)
Drapelul Libiei |
Libia este de circa patru decenii o mare producătoare și exportatoare de petrol, ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei. În prezent, Libia a fost declarată ca având populația cu cea mai mare speranță de viață din Africa (dar în număr de unități este depășită doar de insula britanică Sf. Elena), și anume 74 de ani.
Articol principal: Istoria Libiei
Primele indicații ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajați în Egiptul antic, în primul mileniu î.Hr. De asemenea armata cartagineză a lui Hannibal Barca, a angajat numeroși mercenari libieni, care mai târziu au ajuns să constituie partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expediție punică peste Alpi în peninsula italiană. Coasta libiană a fost vizitată de către greci și fenicieni, iar mai târziu, dominată de Imperiul Roman, de vandalii conduși de regele Genseric, de Imperiul Bizantin, apoi de arabi și în sfârșit de Imperiul Otoman.
În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefi beduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-și creeze și ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominația italiană asupra Libiei, sau o numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin Rommel, de partea Axei, și trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.
La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război. Dezacordul dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regelui Idris I.
Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mării Mediterane.
Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic. Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya („statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Cartea verde”), și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale și SUA. În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașul Benghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.
La sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste, unul în Regatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra localității scoțiene Lockerbie și unul în Africa (atacul asupra zborului UTA 772, prăbușit în apropierea oazei Bilma Bilma, Niger, din Niger). Statele Unite, Marea Britanie și Franța au acuzat Libia de aceste acțiuni și au întreprins o serie de sancțiuni care să conducă la izolarea regimului libian.
În tot cursul anilor 1970-2000, Libia, sub conducerea lui Gaddafi a jucat un rol activ în viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de gherilă sau în lovituri de stat - în regiuni diferite - Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad, Burkina Faso etc. De asemenea a sprijinit lupta contra regimului de apartheid din Africa de Sud. De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel Nasser și a Partidului Baas din Siria și Irak, să tindă spre unificarea țărilor arabe - astfel a încercat întemeierea de federații, dovedite efemere, cu Egiptul și Sudanul, apoi cu Tunisia și Algeria.